Ma uitam astazi atent la aproape fiecare persoana ce iesea de la bagaje din aeroportul Otopeni, in timp ce ii asteptam pe cativa din participantii de la Bucharest Summer University 2012. Nu mai calcasem intr-un aeroport de aproape 2 ani, de cand cu prima si singura mea iesire din tara, intr-o excursie de vizitarea a Parlamentului European, la Bruxelles.
Revenind la ideea postului, stand cu pancartele de welcome cu numele participantilor pe ele, am inceput sa observ la un moment dat, in timp ce cautam din priviri orice fel de fata prietenoasa, ce parea a-si recunoaste numele, emotiile de pe fetele celor care ieseau din zona bagajelor si cautau la fel de repede, pe cineva cunoscut.
Majoritatea dintre cei veniti erau asteptati...de prieteni, de familie, de sot/sotie plus minus copii. Bucuria tuturor era la cote inalte. Pareau ca nu s-au mai vazut de ceva vreme. O mica dezamagire in schimb se intrezarea pe chipurile celor ce paseau incet, asteptand parca sa ii recunoasca cineva din priviri, dupa care plecau mai departe vazandu-si de treburile si gandurile lor.
Una peste alta, o mica experienta interesanta de psihologie si faptul ca am reusit sa aduc cu bine 5 participanti catre destinatie, te fac sa te gandesti la cateva lucruri care conteaza in astfel de situatii...
Si da, desi posibilitatile de transport au evoluat iar timpul s-a redus semnificativ, intalnirile de altadata cu cei dragi, nu par a fi la fel de lungi si frecvente...
Sursa foto
Revenind la ideea postului, stand cu pancartele de welcome cu numele participantilor pe ele, am inceput sa observ la un moment dat, in timp ce cautam din priviri orice fel de fata prietenoasa, ce parea a-si recunoaste numele, emotiile de pe fetele celor care ieseau din zona bagajelor si cautau la fel de repede, pe cineva cunoscut.
Majoritatea dintre cei veniti erau asteptati...de prieteni, de familie, de sot/sotie plus minus copii. Bucuria tuturor era la cote inalte. Pareau ca nu s-au mai vazut de ceva vreme. O mica dezamagire in schimb se intrezarea pe chipurile celor ce paseau incet, asteptand parca sa ii recunoasca cineva din priviri, dupa care plecau mai departe vazandu-si de treburile si gandurile lor.
Una peste alta, o mica experienta interesanta de psihologie si faptul ca am reusit sa aduc cu bine 5 participanti catre destinatie, te fac sa te gandesti la cateva lucruri care conteaza in astfel de situatii...
Si da, desi posibilitatile de transport au evoluat iar timpul s-a redus semnificativ, intalnirile de altadata cu cei dragi, nu par a fi la fel de lungi si frecvente...
Sursa foto
Mi-a plăcut (Şi) piesa pe care ai alăturat-o textului. Ar mai fi multe de făcut şi în ceea ce priveşte porţile aeriene ale României dar, aşa este, s-au schimbat multe. În bine. E loc şi pentru mai... rău, ca să facem o glumiţă. :)
Acele emoţii despre care vorbeşti rămâne, oriunde în lume, pe orice aeroport, aceleaşi, aproape. Ochii sticlesc, pulsul se accelerează... Sosiri, plecări, întâlniri, reîntâlniri, lacrimi, bucurie/întristare, planuri, vise, cadouri, un amalgam emoţional (şi nu numai) inconfundabil.
Ne grabim mereu... nu mai avem timp nici pentru noi, nici pentru cei dragi!
Asa este Cristian. Ma bucur ca ti-au placut. Seara buna !
Cam asa ceva Marada. Pe de alta parte, nici nu stim ce ar fi mai bine...
Nu mai ştiu unde am citit nu de mult despre un CFR-ist care fusese aproape 40 ani în slujba căilor ferate şi spunea: "Nicăieri nu am văzut mai multe lacrimi ca într-o gară." Oare acum totul se adaptează aeroportului?
Hmmm...depinde, cred ca fiecare sector este cu activitatea sa, deci probabil lacrimile sunt impartite. Interesanta oricum povestea rory. Multumesc de vizita si te mai astept pe aici !